Hey, guys! Tocmai am realizat ca toate frustrarile mele vin din nevoia mea de afectiune (habar nu am de ce nu m-am gandit la asta pana acum) sau cel putin de iluzia nevoii de afectiune.
Spun iluzie pentru ca nu pot sa zic ca sunt obsedata de afectiune, nu simt nevoia in fiecare zi, ci doar inainte si dupa o anume perioada din luna, dar si cand am un crush pe cineva. Ceea ce e foarte ciudat, pentru ca o parte vine si pentru ca imi canalizez toata nebunia asta pe pesoana respectiva si daca nu primesc ce vreau cand vreau, ma irit si asa apar si frustrarile...exact ca un copil razgaiat. Dar cred ca o parte vine si din lipsa iubirii, suna dubios, dar nu am iubit pe nimeni pana acum, si probabil din dorinta asta ascunsa pe undeva, mai vin niste frustrari..
Acum doi ani scriam un articol Despre tipul perfect si am mentionat acolo un coleg de al meu tuns foarte scurt pe care imi placea sa il mangai pe cap si cu care ma mai tachinam la facultate la cursuri. ( ce sa facem si noi:)) ) It was all fun and games. Dupa, am mers pe specializari diferite si nu ne mai vedeam asa des. Cand ne vedeam radeam, glumeam, totul ok. Am mai fost cu el si alti colegi la moldoveni, peste Prut sa luam bomboane si alte nebunii, mai vorbeam asa din an in Paste, vorba romanului, dar niciodata nu a fost vorba de mai mult.
Ca sa ne intelegem, el avea relatie atunci, probabil lucrurile ar fi stat altfel daca nu era asa. Siii recent (cred ca de vreo luna jumate) a iesit din acea relatie, care de fapt era cam gata de aproximativ 2 ani. Si da, m-am aprins. Sa va spun si de ce.
Ma sunase sa ma intrebe daca vreau sa merg la moldoveni, am mers cu niste prieteni de-ai lui, noi doi am stat in spate, si ne tachinam ca de obicei. Nimic iesit din comun pana aici. Dar cum eu sunt dependenta de afectiune in unele perioade, sau cum imi place mie sa ma numesc, handicapata (sunt constienta de unele lucruri, dar actionez total diferit fata de cum ar fi rational) tot drumul inapoi ne-am tinut de mana (la initiativa mea, desigur). Urmatoarea zi am mers cu el acasa, doar noi doi, tot din partea mea, mana peste mana lui, chestii din astea pe care eu le numesc nevinovate, cute si random. Si de atunci am inceput sa il caut.
Pe facebook mi se pareau ciudate rau conversatiile noastre, erau awkward si cringe si parca nu mai aveam subiecte, se simtea o tensiune ciudata, pana cand intr-o seara m-a cautat el si totul a fost natural. Normal ca mi-am facut sperante, fix ca o domnisoara la pubertate care realizeaza ca are si ea niste chestii numite hormoni, si simte prezenta serotoninei si a endorfinelor si e buimaca.
Ce era aiurea pentru mine era ca imi dadea semnale mixte, f2f eram in friendzone clar, dar pe fb era altceva, si toata lumea stie ca atunci cand un tip te place, o sa se asigure sa fie clara treaba asta, lasam timizii la o parte, care sunt aproape inexistenti in 2018 ( dar, ca de obicei, depinde de persoana).
Cred ca cea mai mare prostie a mea pe partea asta sentimentala e ca in momentul in care simt ceva pentru cineva care imi da atentie catusi de putin, si imi place ca persoana, automat prind fluturi. M-a sunat adolescenta, isi vrea comportamentul inapoi. 23, meet 16.
Ei, si asa am facut si cu C, pana aseara cand in final am decis sa ii spun ce simt. A fost prima data cand am facut asta fata in fata, si sper ca si ultima.
Haideti sa va descriu putin cam ce experimentezi in momentul ala in care iti impartasesti sentimentele cuiva, tu ca fată, dar cred ca e valabil si pentru baieti. Imi treceau o groaza de chestii prin cap, la modul ca era multa galagie in capul meu, nu intelegeam nimic, ma gandeam ce sa zic ca sa nu sune aiurea, sa nu il sperii, sa nu fac situatia mai awkward decat e, pana am reusit sa deslusesc eu ceva din toate gandurile alea. I-am spus ca mi-e foarte drag, intr-un sens mai mult decat prieteni (strict ca sa imi satisfaca nevoia de afectiune). Si l-am vazut cum se fofila, il pusesem intr-o postura ciudata, pentru ca sunt sigura ca in momentul ala in cap la el s-a activat treaba aia cu: ba, ce cacat ii zic sa nu o dau prost, mi-a si zis asta. Eram constienta de toate astea, mi-a zis sa dezvolt, si atunci am mentionat de afectiune, isi freca mainile intre ele si avea un zambet pe fata care trada acel: " Ba, mi-e mila de tine, dar nu simt aceleasi lucruri...".
Iar raspunsul lui a fost cam in felul urmator: "Bai, imi pare rau, dar momentan nu sunt dispus sa iti ofer ce ai tu nevoie, pentru ca am trecut prin chestia cu despartirea si vreau ceva timp singur acum. Apreciez ca ai fost sincera". Mi-a zis ca nu stie cum s-o zica ca sa nu ma supar.
Dupa ce am constientizat ca mi-am expus sentimentele si toate alea, m-a izbit chestia ca nu m-am simtit in viata mea mai vulnerabila decat in momentul ala. Stiti treaba aia cand tii un discurs si ca sa nu ai trac trebuie sa iti imaginezi toti oamenii din public dezbracati? Ei, aici e invers, tu esti ala dezbracat si oamenii aia sunt toate nebuniile care te trec atunci, sentimentele tale se joaca cu mintea ta. Si tie ti-e frica de te caci pe tine, efectiv tremuri din toate incheieturile si astepti un raspuns. Toate astea sunt in interiorul tau. E ca un Big Bang. Simti ca explodezi. Tu in sinea ta normal ca ai un mimin de speranta ca o sa fie un raspuns pozitiv, dar trebuie sa te pregatesti cumva si de cel negativ. Dar cum eu am fost realista, ma asteptam de la inceput la unul negativ. Stiam in ce ma bag. Mi-am asumat. Dar trebuia sa scap de toate emotiile astea care ma macinau usor. Asta nu insemna ca nu e de cacat sa fii respins, din nou si din nou, si din nou.
A fost foarte ok conversatia in sine, in esenta cam asta a fost, dar cu mai multe cuvinte. Am decis ca ramanem prieteni si ca nu se schimba nimic si ne-am imbratisat. Apoi cand am plecat m-a luat iar in brate si m-a pupat pe obraz, eu pe frunte si aici s-a terminat toata nebunia.
Si asa se termina si un alt capitol din frustrarile lui G. :))
Uneori ma intreb daca cineva are o limita de refuzuri primite, cam cat mai poti continua fara sa cedezi nervos la un moment dat? Cand o sa inveti sa te controlezi putin? Sa vezi lucrurile altfel, sa fii mai calculata? Soon, I hope.
In esenta, treaba asta cu exprimatul liber al sentimentelor e benefica pentru psihicul si timpul tau. Nu mai stai sa iti faci filme, nu o lungesti aiurea, ca stai sa vezi, ca nu stiu, ca crr ca mrr. Practic, nu mai investesti timp degeaba.
As incuraja pe cineva sa faca asta? Din toata inima. Daca esti sigur pe ce simti, fa-o. You're not getting any younger. Poate toate refuzurile astea te lovesc in orgoliu, dar iti dezvolti usor usor increderea in tine, si controlul.
Azi incheiem, dupa cum v-am obisnuit, cu o piesa, de la Mansionair care imi descrie starea: Click aici ^_^
Data viitoare cand ne auzim, sper sa auziti de bine de la mine.
P.S: Cred ca ar trebui sa numesc blogul asta frustrarile unei tipe singure, hah. Ar fi un nume mai bun.
See ya, guys! ^_^
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu